Toți suntem nevoiți să luăm decizii. Imediat ce suntem capabili de așa ceva. Am fost tentată să zic că unii nu sunt în stare de asta nici la maturitate, dar nu ar fi corespuns realității. Oricât de temător, laș ori îndărătnic ai fi, tot ajungi să n-ai încotro și să trebuiască să hotărăști ceva. Pentru tine sau pentru alții. Mereu m-am întrebat când este mai greu: când iei o decizie care te privește personal, sau când de decizia ta depind alții? Înclin să cred că a doua variantă. Și cum e mai bine să o iei: după o îndelungă cântărire sau să te încrezi în instincte și să cedezi impulsului de moment? Adevărul – ca rezultat al experiențelor – este că nici într-un caz, nici în celălalt, nu ai garanția că ai luat decizia bună. Doar timpul și urmările pot dovedi. Mai degrabă este important să ți-o asumi și să nu o regreți, indiferent care sunt urmările ei. Altfel, nu vei face decât să te lași chinuit de suferința conștiintei și, încet-încet, să pierzi această putere, de a lua decizii.
Prima mare decizie din viața mea am luat-o la 20 de ani. Când am hotărât să păstrez o sarcină, nefiind căsătorită și fără a avea vreo perspectivă în acest sens. A fost, clar, o decizie bună. Iar “decizia” are acum 26 de ani! Apoi am luat decizia de a nu mă căsători niciodată. Bună decizie și aceasta. Dovedită în timp! Apoi am decis să-mi las fiica să ia singură deciziile importante care o privesc. Abia acum mă întreb dacă am decis bine…
Motanul meu, grav bolnav, incurabil, poate să mă aducă în orice moment în fața unei alegeri într-o situație de viață și de moarte la cel mai propriu mod: perseverența tratamentului sau eutanasia. Ei bine, aceasta va fi prima dată când chiar nu aș putea lua o decizie. Pentru că există o mare contradicție între ceea ce îmi iese când cântăresc și impulsul lesne de anticipat. Și cel mai tare mă tem că nu voi avea incotro…