Trecerea de la Perfectiune la Naturalete

Sunt perioade in vietile noastre in care suntem ferm convinsi ca este admirabil daca suntem perfecti. Facem eforturi deosebite pentru a deveni cat mai buni. Cu cat devenim mai buni, cu cat ne apropiem de perfectiune, cu atat efortul depus devine mai asiduu. Ne imaginam ca toata lumea ne va admira, ca vom primi recunoastere, ca vom primi atentie, ca ne vor fi recunoscute meritele si eforturile. Ca vom obtine ceva atat de special, de important si de extraodinar, care va compensa toata frustrarea acumulata in zilele, noptile, lunile si anii de eforturi continue depuse pe altarul neindurator al Perfectiunii.

Dar, cu cat ne perfectionam, cu atat e mai rau, credem ca suntem mai imperfecti, mai putin buni decat inainte. Nimic nu este suficient. Perfida Perfectiune se intinde in multe domenii ale vietii noastre: in studii, in cariera, in viata de familie, in cresterea copilului, in relatiile cu prietenii, in modul de a relationa, de a ne imbraca sau de a amenaja spatiul de locuit.

Este aproape de neimaginat cate eforturi si sacrificii cere Perfectiunea, cat de perfida este si cum se instaleaza in vietile noastre, asa, pe furis, fara sa ne dam seama in ce masura ne controleaza. Nici cel mai aprig manipulator nu poate face acest lucru mai bine decat noi insine.

Pot urma ani de invatare, de dezvoltare personala, in care intelegem si exersam cum sa renuntam la Perfectiune.  Acelasi ciclu insa, incercand sa ne indepartam de ea, ne urmareste din ce in ce mai mult, mai perfid, mai putin vizibil. Devine umbra noastra si, la fel ca o umbra, este vazuta prima data de ceilalti si abia apoi de noi, asta daca nu ne sperie inainte sa intelegem prea bine despre ce este vorba.

Avem senzatia ca suntem intr-un labirint, ca pe oriunde am incerca sa iesim, ne blocam, ca toate iesirile vor duce in acelasi punct – blocajul. Incepem sa credem ca vom ramane, pe viata, captivii Perfectiunii. Cat de trist suna: “Captivi in Perfectiune!”. Plangand cu lacrimi amare, ne gandim la povestea lui Sisif. Cu cat incercam mai mult, cu atat reusim mai putin. Tot ceea realizam este sa ne epuizam, sa ne desconsideram nevoile, sa fim din ce in ce mai vulnerabili, sa avem din ce in ce mai putina incredere in noi.

Cu fiecare constientizare pe care o facem despre captivitatea in care ne tine Perfectiunea, simtim ca mai pierdem o bucata din noi. Avem senzatia ca ne dezintegram, ca nu va mai ramane nimic, ca suntem risipiti in cele patru vanturi.

Stam asa, neputinciosi, si ne intrebam pentru ne-am dorit sa fim buni si, mai apoi, perfecti. Pentru iubire! Chiar si o farama de iubire din partea parintilor nostri. Atunci cand suntem copii, suntem dispusi sa facem orice ca sa fim iubiti, ca sa fim vazuti, ca sa fim apreciati. Suntem dispusi sa renuntam la noi insine pentru a primi iubirea. Pentru ca, deseori, mesajele lor sunt acelea ca nu ne iubesc decat daca …

Ce putem sa credem? Doar ca nu suntem suficient de buni, suficient de importanti sau ca, pur si simplu nu ne vor. Atunci decidem, copii fiind, ca daca vom face ceva, orice, sa fim altfel decat suntem, vom primi macar o parte din ceea ce ne dorim. Visam cu ochii deschisi cum vom deveni speciali, cum vor incepe sa ne vada, cum se vor mandri cu noi. Suntem dispusi sa le cedam toata recunoasterea pe care o putem primi, sa le oferim toate realizarile noastre ca si cum sunt meritul lor, ca rasplata a faptului ca vor fi, in sfarsit, mandri de noi.

Bineinteles, totul este doar o iluzie. Nu doar ca nu apreciaza, ci doar cer si mai mult, spunandu-ne ca daca atingem un obiectiv sau altul, primim premiul cel mare – recunoasterea si acceptarea. Reproducem scenariul, ulterior, in toate relatiile noastre. Putem face asta tot restul vietii sau putem alege sa ne eliberam din capcana Perfectiunii. Cum? Dandu-ne voie sa simtim toata dezamagirea, tot acest efort inutil, toata presiunea inumana pe care am pus-o atatia ani pe umerii nostri.  Ce se va schimba? Intelegerea noastra. Constientizarea faptului ca, noi ca oameni, meritam sa fim vazuti si apreciati pentru ceea ce suntem, nu pentru ceea ce facem.

Prin trairea durerii ajungem sa credem in noi, sa ne vedem, sa ne simtim, sa ne intelegem si sa ne apreciem. Putin cate putin, cu fiecare zi care trece, invatam sa fim noi insine, sa tinem cont de nevoile noastre. Invatam sa avem grija de noi asa cum ne-am fi dorit sa fim ingrijiti de cei care ne-au dat viata.

Putem avea langa noi oameni dragi, intelegatori si sutinatori care sa ne sprijine pe acest drum anevoios, drumul intoarcerii la noi insine. Invatam sa ne punem noi intrebari: ,,Ce vreau eu? Ce e bine pentru mine? Ma ajuta ceea ce intentionez sa fac? Ce imi face placere? Vreau, intr-adevar, sa fac un anumit lucru? Daca da, care este beneficiul meu?”.

Asa, cu pasi mici la inceput, cu putina incredere in ceea ce incepem sa schimbam, apoi mai hotarat, pornim si continuam pe acest drum, in care Naturaletea este cheia.