Când te naști și nu știi nimic altceva decât să respiri, cine te învațălucrurile dintru început de viață? Când intri în lumea cu rigorile, limitele,pretențiile, paradoxurile și normele ei, cine te-a pregătit să îi poți face față?Dar când nu îi poți face față și rănit, deznădăjduit, speriat, obosit,dezgustat, unde mergi să găsești puterea de a merge mai departe sau de a o lua de la capăt? Când viața îți pune coronița pe creștet sau medalii la piept, cândcucerești înălțimi și treci cu bine atâtea linii de sosire, când te întregeșticu jumătatea ta, când dai viață la rândul tău și chiar și atunci când trebuie să pleci, cu cine împărtășești, pe cine vrei să ai aproape? De la primul scâncet pânăla ultima suflare. Da, pe toți ai tăi de-un sânge și de-o dragoste. Pe toți ceiîn fața cărora sufletul tău poate sta gol, dezbrăcat, nespoit. Pe cei în fața cărora poți râde și plânge. Pe cei în fața cărora NICIODATĂ nu te vei face vinovat pentru nimic. Pe cei care îți iartă greșelile, îți mângâie slăbiciunile, îți încurajează ezitările, îți șterg lacrimile, îți îmbrățișează reușitele. Familia. Cea care este și de început, și de sfârșit. Cea care nu te judecă și nu te pedepsește.
Oricât de mare, de somptuoasă, de impresionantă și de tixită de bogățiieste o casă, dacă e goală e doar o casă. Dacă în ea locuiește o singură persoană, este o închisoare. Însă dacă în ea sunt cei dragi ai tăi, cei care îți iartă greșelile, îți mângâie slăbiciunile, îți încurajează ezitările, îți șterg lacrimile, îți îmbrățișează reușitele, casa e cămin. Fără ei, cei de-un sânge șide-o dragoste cu tine, cei care te-au adus în lumea asta, cei care au pornit ladrum cu tine, cei cărora tu le sprijini pașii și le arățti drumul, tu nu mai eștifiul, fiica, soțul, soția, mama ori tata. Ești doar un om. Un oarecare. În oceanul atât de agitat al vieții ești o plută fără plutaș, o barcă fără vâslaș, un vapor fără timonă, ancoră și port. Nu mai ai pentru cine să te obosești, nu mai ai de dragul cui să te odihnești.
Existența este ca o roată care nu se dezminte, ci doar parcurge niște etape. Familia este ca o celulă care se divizează, se multiplică, se încheagă și iar se divizează. Ceva între separări și reuniri. Tinerii se desprind de părinți,formează cupluri, întemeiază propriile familii. Copiii lor cresc, este rândullor sa se desprindă, să formeze familii. Dar la binele ori greul fiecareiadintre ele, de la părinți și bunici până la frați, surori, nepoți, familiile devin una singură. Mare. Adunată. Oricât de risipită ar fi fost. Și oricât de dezbinată.
Pentru că și atunci când pierzi, ca și atunci când câștigi, și durerea, și bucuria, sunt de împărțit. Amândouă ating rădăcinile. Fiindcă atâta vreme cât ai familie, nu ai rămas singur sub soare. Atâta vreme cât ai cui săceri ajutor fără să îți fie rușine și să îl dai fără să ți se pară o corvoadă, când știi că există măcar o singură ușă la care dacă vei bate în miez denoapte se va deschide larg, vei purta în tine sentimentul că aparții cuiva, că ceva îți aparține. Inseparabil. Numără pe degete câți sunteți în familie și așa vei afla cât ești de bogat și cât de puternic. Căci fiecare sunteți suma puterilor celorlalți. Și nu-ți risipi bogăția, nici nu o da la schimb.