Vacanţa ca o şcoală

Orice om normal aşteaptă vacanţa ca pe o binecuvântare. Cel puţin teoretic, orice om. Cred totuşi că ar trebui să precizez că mă refer la vacanţa aceea adevărată, la vacanţa care înseamnă odihnă, relaxare, distracţie, somn, plimbare şi mâncare. Ies din discuţie concediile luate pentru a zugrăvi casa, pentru a culege via sau apune murături pentru iarnă, de exemplu. Ies din discuţie concediile pe care ţi le iei pentru că nu tu, ci alţii au nevoie dezilele tale libere. Când fie trebuie să stai cu soacra, imobilizată la pat, ca să plece în Grecia cumnatul şi cumnata sau când copiii lasă câinele în grija ta pentru că ei merg „în gaşcă” la Vama Veche. Asta nu e vacanţă, e doar arest la domiciliu.

Ei bine, când am spus „orice om normal”, eu nu eram inclusă în această tagmă. Şi nu-i un titlu de glorie… Dimpotrivă. Cred că sunt cel mai nepotrivit om care poate vorbi (scrie) despre vacanţe. Pentru că eu nu ştiu să mi le doresc şi nu ştiu ce să fac cu ele dacă le am, motiv pentru care le ocolesc cu abilitate sau mi le refuz în modul cel mai direct cu putinţă. De cam mulţi ani. Socotesc că ar cam fi timpul să învăţ „să port” şi eu măcar una.

Cea mai mare greşeală pe care o fac este aceea că pun un preţ vacanţelor. Am convingerea că pentru a avea vacanţă trebuie să ai bani. Nuuu, nu bani aşa… în general. Nişte bani „extra”. Nişte bani care, cheltuiţi pe şapte zile de huzur (nici nu concep unconcediu mai lung de atât!) să nu îmi încurce cu nimic existenţa cotidiană, plictisitoare dar măcar bine organizată. Să nu îmi amâne plata facturilor la utilităţi şi nici să nu îmi bage frigiderul în colaps. Sau – Doamne fereşte! – să mă lase fără bani pentru nevinovatele mele plăceri, ţigările şi cafeaua. Am spus nevinovate, aşa rămâne! Fără comentarii, da?! Pentru mine o vacanţă ar trebui să fie aşa…un cadou picat din cer, dar să ştiu de ea din timp, să nu mă ia prin surprindere. Ca să am timp să mă organizez, nu ti-am zis?! Ar trebui să fie all inclusive, cu zero contribuţie personală, şi nu o „aroganţă” pe care după ce o plătesc mă aruncă în ruşinoasa tagmă a datornicilor în cash sau prin Card Avantaj. Dar cum sejururile la mare sau la munte nu pică din cer iar eu fug de datorii ca de ucigă-l toaca, uite cum am rezolvat-o cu vacanţele cam de-un deceniu.

Ce-ar fi ca mai întâi să învăţ să fiu în vacanţă, acasă?

Să exersez pentru o vacanţă adevărată. Poate îmi place atât de tare încât nu o să-mi pese că-mi fac datorii. Ce-ar fi să anulez alarma telefonului – care urlă ca scoasă din minţi în fiecare dimineaţă la ora 6 – pentru vreo şapte zile, să zicem?

Ce-ar fi să îmi beau cafeaua într-o oră. Ba nu! O oră şi jumătate!

Ce-ar fi să servesc micul dejun şi apoi să plec la plimbare? În Herăstrău! Sau în parcul Carol. A, da, în parcul Carol este şi un muzeu în care nu am intrat niciodată. Muzeul Tehnicii, parcă… Şi după aceea să trândăvesc pe o terasă, cu o cafea în faţă. Cum ar fi?! Pe după-amiază să fiu înapoi acasă, să citesc câteva pagini, să mă uit la un film şi să adorm şi la ora 21, dacăpot. A doua zi s-o iau de la capăt, să merg la mall, să văd şi eu de ce se dă lumea în vânt după el, să intru în toate magazinele şi săprobez cele mai scumpe haine şi cei mai costisitori pantofi, fără să amde gând să le cumpăr. Pur şi simplu ca să mă distrez. A treia zi m-aş duce la ştrand. A patra în Grădina Botanică sau în pădure, la Băneasca. A cincea la Muzeul de Artă. A şaseala un film 3,4,5,6 D sau la cât naiba s-o ajunge cu D-urile până mă duc eu. Iar în a şaptea zi, unde crezi ca m-aş duce? În gară! Ca să văd cum trebuie să arate un om care vine din concediu!Vesel că s-a întors acasă ori trist că s-a terminat vacanţa? Da, da, gata, aşa fac! Învăţ să-mi iau vacanţă.

Dar nu de anul ăsta. De la anu’.