Recâștigarea granițelor somatice în fața diagnosticului
Există momente în viață când universul pare să se restrângă până la dimensiunea unui cabinet medical și a unui verdict care îți taie respirația. Acum ceva timp, dupa ce am născut, m-am aflat în acest punct: un nodul tiroidian, investigații lungi și, în final, recomandarea medicului chirurg -o soluție radicală. „Trebuie scoasă tiroida, parțial sau total.”
În acea secundă, lumea s-a oprit. Deși mintea mea știa ce se întâmplă, corpul meu a preluat controlul, scriind propria sa poveste de supraviețuire.
Prima reacție nu a fost una logică. A fost una somatică. Am simțit cum un val de gheață îmi inundă corpul.
* Gândirea s-a blocat: Capacitatea de a procesa informații a dispărut; cuvintele medicului sunau ca un zgomot de fundal, îndepărtat.
* Gâtul s-a strâns: Simțeam fizic că mi-e greu să înghit. Tiroida, acel „fluture” care guvernează ritmul vieții noastre, era sub asediu, iar gâtul meu – puntea dintre minte și corp – se baricadase.
* Greutate în piept: O presiune enormă, ca și cum cineva stătea pe pieptul meu, împiedicându-mă să respir complet.
* Extremități reci: Sângele s-a retras din mâini și picioare, migrând către organele vitale, într-o mobilizare ancestrală pentru o luptă care nu putea fi dusă fizic.
* Gândurile negre: Mintea a început să creeze scenarii catastrofale, o încercare disperată a psihicului de a „stăpâni” o frică de moarte care invadase celulele.
Aceasta este imaginea unui sistem nervos copleșit. În acel moment, corpul meu nu vedea o procedură medicală salvatoare, ci o intruziune, o amenințare la adresa integrității sale.
A apărut o nevoia uriașă de a proteja „Corpul”
În SE, privim corpul ca pe un container. Când integritatea acestui container este amenințată de o intervenție chirurgicală – care, oricât de necesară ar fi, este percepută biologic ca o „transgresare” a granițelor – sistemul nervos poate reacționa violent.
Am simțit o nevoie viscerală de a-mi proteja corpul. Nu era o negare a realității medicale, ci o nevoie de a-i oferi sistemului meu nervos timp să se simtă din nou în siguranță, înainte de a accepta o soluție atât de definitivă.
Am ales să spun „NU”. Dar nu a fost un „nu” încăpățânat sau nesăbuit. A fost un „NU care susține viața”.
Procesul de orientare și resursare
Pentru a ieși din starea de îngheț, am început să caut resurse. Am avut nevoie să mă asigur, prin date concrete, că viața mea nu este în pericol iminent dacă nu operez imediat.
Am început un maraton al investigațiilor, atât în România, cât și în străinătate. Fiecare opinie medicală nouă, fiecare ecografie detaliată și fiecare set de analize au funcționat ca niște „ancore” de siguranță. Pe măsură ce adunam informații care confirmau că pot ține situația sub control strict, fără intervenție chirurgicală imediată, sistemul meu nervos a început să se „dezghețe”.
Am urmat tratamentele recomandate, am optat pentru monitorizare permanentă și am ales să ascult ritmul corpului meu. Acest proces de a căuta alternative a fost, în sine, un exercițiu de Somatic Experiencing:
1. Pendularea: Trecerea de la frica paralizantă la starea de siguranță oferită de noi informații medicale.
2. Titrarea: Am luat lucrurile pas cu pas, investigație cu investigație, fără a mă lăsa copleșită de decizia finală.
3. Sentimentul că am un cuvânt de spus în ceea ce privește corpul meu a redus starea de neputință, care este miezul traumei.
Puterea de a spune „Nu” ca act terapeutic
De multe ori, trauma apare atunci când nu am putut spune „Nu”, când nu ne-am putut împinge agresorul la o parte sau când nu am putut fugi. Într-un context medical, pacientul se simte adesea mic, neputincios în fața autorității halatului alb.
Refuzul meu de a trece direct la o soluție radicală a fost o modalitate de a-mi recăpăta granițele somatice. A fost o afirmare a faptului că eu locuiesc în acest corp și că el are dreptul să încerce toate variantele de vindecare mai puțin invazive înainte de a accepta „bisturiul”.
Acest „NU” mi-a permis să:
* îmi protejez corpul, să pot reincepe să respir
* Încălzesc mâinile și picioarele, aducând sângele înapoi în periferie, semn că starea de alertă s-a diminuat.
* Transform gândurile negre în curiozitate și prezență.
Zilnic noi învățăm că vindecarea nu vine din forțare, ci din ascultarea fină a semnalelor corpului. Uneori, biologia noastră are nevoie să știe că suntem de partea ei. Că nu o vom „sacrifica” pe altarul urgenței altora fără a explora orice altă cale.
Să spui „NU” unei recomandări medicale radicale (atunci când monitorizarea permite acest lucru) este un act de curaj. Este o declarație de încredere în capacitatea de autoreglare a organismului și o onorare a granițelor noastre fizice.
Astăzi, monitorizarea continuă, iar tiroida mea este încă întreagă. Am învățat că, uneori, cea mai mare magie pe care o putem face pentru sănătatea noastră este să ne dăm permisiunea de a spune: „Încă nu. Mai avem nevoie de timp. Mai avem nevoie de spațiu.”
Să ne ascultăm corpurile, căci ele sunt singura casă pe care o vom locui vreodată cu adevărat.