Chiar nu știu când ne-am schimbat atât de tare, când ne-am răcit atât de mult, când ne-am desensibilizat atât de puternic. De când nu ne mai pasă dacă a murit capra vecinului. Cum se face că am ajuns chiar să ne bucurăm de pierderea lui,chiar dacă nu avem nimic de câștigat din asta. De când am început să purtăm dușmăniecu lunile, cu anii, de când suntem capabili să nu le mai vorbim săptămâni întregi unor oameni cu care dăm nas în nas și împărțim același spațiu minim opt ore înfiecare zi. De când naiba ne îmbrățișăm copiii numai cu motive bine întemeiate șine sărutăm părinții numai la aniversare, onomastică și, eventual, de Anul Nou. Nici cu perechea noastră nu suntem cu mult mai tandri, pentru că tandrețea cică nu mai are loc, cică e ridicolă într-un cuplu cu ceva ani de căsnicie la activ. Cine ne-a băgat toate astea în cap?!
Parcă ne este mult mai ușor să reproșăm, să acuzăm, să cerem socoteală, să jignim. Suntem zgârciți în a pune căldură în cuvinte. Când rentâlnim pe cineva după multă vreme, ne jenăm să îi spunem “Mi-a fost dor de tine” și preferăm să azvârlim o tușă de reproș de cum deschidem gura: “Da’ pe unde ai fost de nu te mai vede omul?!” . Iar dacă sărutăm obrazul cuiva, o facem atât de repede, atât de“pe fugă” încât gestul este oferit… aerului. Ne trăim viața în pas alergător,ne luăm “La revedere” fluturând mâna grăbiți în loc să îmbrățișăm, ne arătămcompasiunea printr-un sms sau email în loc să mângâiem, oferim cadouri practiceîn loc de cuvinte magice… Schimbă toate astea. De azi. Nu mai lăsa timpul sătreacă. Pierzi ocazii pe care s-ar putea să nu le mai ai niciodată.
Aveam 16 ani și îl iubeam ca o nebună, dar numai eu știam lucrul ăsta. Țineam în mine dragostea aia pentru că… uite că nu știu de ce o țineam în mine. Cred că mise părea nepotrivit să-i spun. Și absolut inutil. Avea dublul vârstei mele. După vreo 10-12 ani am aflat că a murit într-un accident de motocicletă. Motocicleta aia pe șaua căreia îi puneam, pe furiș, o garoafă roșie (când reușeam să strâng câțiva leuți și să o cumpăr) sau hortensii rupte din grădinile vecinilor… Când am aflat că s-a dus, că nu mai este, mi-a fost ciudă, teribil de ciudă că nu apucasem să-i spun cât îl iubisem în adolescență.
Nu cred că amintirea aceasta este cel mai bun exemplu. Că poate ea motiva pe cineva săschimbe ceva. Să ofere mai mult, fie în cuvinte, fie în gesturi. Dar am un altargument. În fiecare an, pe 21 ianuarie este Ziua îmbrățișărilor, iar existența ei este cea mai bună dovadă că oamenii au această nevoie, chiar dacă nu o spun, chiar dacă nu întotdeauna o recunosc. Nevoie de dragoste, de căldură, de tandrețe. În cuvinte sau gesturi. Așa că nu te mai uita ca la un nebun la necunoscutul care îți cere și totodată oferă o îmbrățișare gratuită, pe stradă. Primește și dă mai departe. Atât. Îți dai seama?! Dacă un necunoscut este dornic să te îmbrățișezeși să fie la rându-i îmbrățișat, cum să nu tânjească după așa ceva ai tăi, cei apropiați, cei cunoscuți…
